Making introductions.

Hello! pe engleza, Gutten Tag! pe germana, Hola! pe spaniola, Buna! pe romaneste. Ma opresc aici.

blogger.com... 'Create your blog now' si pac m-am facut cu un blog. However, I'm no stranger to this. Mai tineam si pe 360.yahoo.com unul, dar ma enerva cand postam ceva si imediat aparea si steluta pe mess langa nume. Asa ca am decis sa ma detasez, sa-mi fac un blog nou de care sa nu stie prietenii mei, poate vreau si eu sa povestesc despre ei, eu stiu... doar de bine, jur! (In caz ca ajung si ei pe aici :D )

Pana acum aveam un prieten cu care corespondam destul de des prin mailuri lungi in care ne povesteam ce am mai facut interesant, ce parere avem despre ce se intampla in jur, ce idei tampite ne mai trec prin minte, pur si simplu despre orice. Insa de vreo 2-3 luni incoace, omul a facut o intoarcere de 180 de grade si parca si-a schimbat total atitudinea despre viata, iar in noul sau lifestyle nu cred ca mai intra mailingul. Asta e.

Mie imi place sa scriu despre ce mi se intampla intr-o zi, dar urasc jurnalele, ironic. Rememorez, constientizez, reflectez. Si imi place sa imi spun parerea despre orice chiar daca nu o citeste nimeni.

Pai sa povestesc putin despre mine. Aici nu ma cunoaste nimeni.
Adina, 19 ani, nascuta in Botosani, domiciliata departe de casa, in Bucuresti. Probabil sufar de sindromul omului de provincie care vine in capitala atras de 'mirajul orasului' ca aici te poti realiza. In Botosani, ca in orasele mici, toata lumea se cunoaste cu toata lumea (imi placea asta de fapt), mafie locala, niciodata nu se intampla nimic, putine locuri de iesit, rutina, monotonie si nu mi se pare un oras foarte sigur, pot sa numar pe degete persoanele carora nu li s-a furat mobilul pe strada. Totusi, un oras frumos, mi-ar placea sa ma intorc poate pe la varsta pensionarii. :)

Ciclul primar l-am facut la liceul de arte din oras unde am studiat pianul sub indrumarea doamnei profesoare ( cand aud formularea asta pe la tv schimb canalul instant) si mi-am format o oarecare cultura muzicala. Am calcat si prin filarmonici, am cantat si la productii.

Intr-a 5-a, prin '97, m-au mutat ai mei la un liceu de prestigiu din oras pentru ciclul gimnazial ca cica la arte nu se facea scoala. Pentru a-mi cumpara computer, au trebuit sa-mi vanda pianina si tin minte cum am plans dupa ea in noaptea de dinainte de a o da. Vaaai... imi placea sa cant la pian si acum imi pare rau ca nu mai am pianina. Spre rusinea mea, mai stiu sa cant doar Fur Elise si marsul magarilor. Oricum, daca as fi ramas la arte, as fi mers drintr-a 5-a pe desen. Printr-a 6-a, a 7-a, am descoperit si eu netul, mirc, icq, nu stiu ce mai era la moda atunci. Aveam o chitara care statea prin casa, asa ca m-am hotarat sa invat sa cant de una singura. In liceu am mers pe mate-info. Tin minte vara de dinainte de a 9-a, mare rolleritza mai eram eu, la un moment dat am incercat eu un triplu-salt mortal (da sigur, de fapt m-a impins cineva neintentionat :) si mi-am rupt mana. Eram atat de ofticata ca nu era vina mea si imi placea atat de mult sa bat orasul in lung si in lat ca in aceeasi zi, dupa ce ai mei au plecat la munte cu tot cu rolele mele (sau cel putin asa mi-au spus mie), am imprumutat o pereche de role si tot am iesit; asa, cu mana in gips, cealalta bandajata si data cu solutie rosie cicatrizanta pe fata, ureche, cot... am fost o adevarata aparitie in oras.

Liceul, ca liceul: distractie, profa nebuna la mate, cliseul "era sa raman la chimie", excursia traditionala la Vatra de 1 Dec, majorate, baute... atunci mi-am descoperit cartea mea preferata, manualul de analiza de-a 11-a. Nu imi placuse matematica pana atunci, dar analiza m-a fermecat de-a dreptul incat am ajuns sa iau cea mai mare nota din clasa in teza anul ala.

Am ajuns intr-a 12-a. Atunci am ajuns sa ii admir pe cei de varsta mea care de cand erau mici stiau ce vor de la viata: "Eu vreau sa ma fac doctorita" sau "Eu vreau sa fiu avocat!" 2 pasiuni aveam si eu: analiza matematica, dar nu se punea problema sa dau la o facultate de mate (ce sa ma fac? prof? las ca stiu eu ca viata in sistemul educational nu e chiar lapte si miere), poli (nu era de mine, nu imi placea deloc fizica, iar programarea ma plictisea). Cealalta pasiune a mea era sa ma uit la Marca Inregistrata. Ca omul fara nici o vocatie, am dat la ASE. Si pentru ca tot imi placeau spoturile, publicitatea, am zis hai frate sa dau si la facultatea asta la moda SNSPA, la comunicare si relatii publice. S-a facut ca am intrat la ambele. Ma intrebau ai mei "Si ce faci dupa SNSPA?" Le explicam eu ca poti activa in mai multe domenii, dar eram si eu constienta ca nu e asa usor. Pana la urma am zis sa le fac pe ambele daca tot am intrat, am zis eu ca e destinul. Dar am ales sa-mi inghet anul la SNSPA totusi. Si s-a facut martie de-acu...

Am povestit destul. Mai are rost sa zic ceva despre mine? Ah, cred ca ceea ce ma reprezinta este lipsa memoriei. Adesea prietenii ma asemanau cu Dory din Finding Nemo. Desigur, nu e o problema mentala sau ceva, e mai degraba de selectivitate a memoriei sau de multitudine a gandurilor, nu stiu exact, dar mi se intampla des intr-o discutie sa vorbesc despre ceva... sa ma opresc cateva secunde si sa intreb dupa "Despre ce vorbeam? Eu vorbeam?" :)) Reminderul de la telefon e cel mai bun prieten al meu. Probabil aleg sa retin doar ce ma intereseaza, iar cateodata nu retin chestii importante. Insa imi aduc aminte detalii de genul unde eram cand s-a intamplat, am auzit sau mi s-a povestit.

Un alt motiv pentru a tine un blog e ca peste 5 ani pot vedea cum gandesc acum si cat de mult m-am schimbat fara sa imi dau seama. Peste... 50 de ani, la varsta pensionarii, voi sta in Botosani, in fata computerului, cu o tija in sold si din plictiseala voi citi post cu post, retraindu-mi viata pentru a doua oara.

Next.